Managementul dupa criza

Recent un prieten mi-a sugerat sa scriu despre modul in care va evolua relatia management – proprietari dupa trecerea actualei crize globale. Se referea mai exact la dezbaterile din presa globala legate de o posibila cauza a crizei  actuale: cresterea puterii nemasurate a top-managementului si a primelor si bonusurilor acestora dupa un sistem care i-a tentat sa urmareasca doar profitul propriu pe termen scurt. Acest lucru, considera unii analisti, a dus in final la criza actuala care a trebuit sa regleze ani intregi de tranzactii si afaceri speculative.

Nu este de mirare ca aceasta criza a aparut in Statele Unite si va voi explica acest lucru apeland la teoria guvernantei corporatiste (Corporate governance) care prevede cel putin trei modele de conducere corporatista:

-       Modelul anglo-american, unde managerul este raspunzator in special in fata shareholderilor si a consiliului de administratie care il numeste in functia de manager.

-       Modelul Continental- European in care managerii sunt responsabili fata de o categorie mai mare de stakeholderi pe langa actionari: sindicate, banci, stat etc.

-       Modelul Japonez in care manageri sunt responsabili pe langa actionari si fata de keiretsu (o retea foarte stransa de furnizori si cumparatori parteneri de afaceri ai organizatiei proprii).

Fiind responsabili doar fata de cresterea actiunilor corporatiei, managerii anglo-americani au apelat de multe ori la actiuni la limita legalitatii sau la solutii inovative insa riscante pentru companie pe termen lung. Cum actiunile cresteau continuu, proprietarii (actionarii) nu aveau nici o problema sa imparta veniturile mari obtinute la bursa cu manageri care le-au adus aceste rezultate. Odata cu aparitia crizei insa si cu devalorizarea pe bursa a actiunilor, proprietarii s-au vazut cu valoarea in continua scadere, in timp ce sumele cerute de management au ramas cam aceleasi. Din acest moment a aparut o adevarata dezbatere despre nivelul corect de salarizare a top managerilor. De fapt a inceput o dezbatere avand la baza teoria guvernantei corporatiste despre cat trebuie sa castige managerii. Daca se va continua asa, se pot obtine niste rezultate pentru ca  exista deja modele de Corporate Governance mai stabile pe termen lung decat cel anglo-american (vezi modelul continental-european sau cel japonez). Nu cred insa ca aceasta directie va duce la raspunsuri sustenabile pe termen lung.

Personal cred ca solutia pe termen lung pentru a nu mai ajunge intr-o criza asemanatoare sta mai degraba in teoria plusvalorii decat in Corporate Governance. Cred ca trebuie redefinit ce insemna plusvaloare adusa de catre o companie si cum se imparte ea intre grupurile interesate (stakeholderi). Tratarea plusvalorii preponderent prin prisma valorii adusa actionarilor (stakeholderilor) prin valoarea actiunilor la bursa a dus la dezechilibre majore. Cred ca indicatorii prin care trebuie evaluat managementul si performatele unei companii va trebui sa includa, pe viitor, pe langa profit si pretul actiunilor care vor deveni un standard si indicatori de evaluare de genul: productivitatea muncii, grad de satisfactie a clientilor, nivel de trai al angajatilor, impact social (social responsibility), indicatori ecologici. Doar in acest fel vom avea certitudinea ca acea organizatie se va dezvolta sustenabil si va crea plusvaloare constanta pentru toate grupurile interesate si nu va duce doar o lupta oarba pentru impartirea preferential a unei valori create anterior. Din acest punct putem sa ne gandim si cat sa revina managementului din plusvaloarea creata, cat sa ramana proprietarilor, salariatilor sau societatii in ansamblul ei. Modul de impartire al plusvalorii ar trebui sa tina cont concomitent de cel putin 3 factori: valoare creata exprimata in termeni financiari, sustenabilitate si etica evaluate in indicatori non financiari.